Emil Brumaru's blog on imeem

La Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, poetul Emil Brumaru a vorbit despre viata sa.

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:39:33 -0000

Organizatorul acestei intruniri a fost prof. univ. dr. Nicolae Cretu, seful Catedrei de Literatura Romana. Poetul a tinut sa specifice faptul ca nu a acceptat invitatia lansata de Nicolae Cretu pentru a discuta doar despre cartile sale, ci a venit pentru a discuta cu predilectie despre omul Emil Brumaru. S-a discutat totusi si despre viata si conditiile pe care le-a avut ca poet in epoca ceausista, despre cenzura ce ameninta operele scriitorilor, despre chinul prin care treceau oamenii de cultura cind li se puneau microfoane de catre conducerea dictatoriala. Poetul a povestit de asemenea despre momentul cind a debutat, despre legatura cu Leonid Dimov, cel mai renumit poet oniric, si despre prietenia cu poetul Dumitru Tepeneaga. Dupa ce s-au rostit si bancuri, o studenta din public l-a intrebat pe Emil Brumaru cum vede femeia, la care raspunsul a venit ferm : " Iubesc totul la o femeie ! ". Poetul a facut de asemenea referire la conditia grea a scriitorului contemporan si, implicit, a poetului. Emil Brumaru a mai precizat ca un scriitor nu trebuie sa vorbeasca despre creatiile sale, pentru ca cititorul sa fie instigat la lectura, sa fie lasat astfel sa-si duca sarcina la indeplinire. Spre final, Emil Brumaru a tinut sa citeze o fraza a scriitorului Mircea Cartarescu, care rezuma de fapt conceptia poetului: " Femeia e ca un continent, mai mult sau mai putin descoperit… ". / Gabriela Popescu

Prezentare Dumnezeu se uita la noi cu binoclul , Emil Brumaru

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:36:21 -0000

Descriere

Volumul reuneste textele publicate de Emil Brumaru in rubrica sa din Suplimentul de cultura, de la primul numar pina la inceputul anului 2006.
�Mi-am dat seama ca trebuie sa aleg neaparat ori una, ori alta� Ori viata pe hirtie, adica scrisul pina cad in bot, ori viata traita, cu fericirile si nenorocirile ei, cu amestecatura ei inevitabila, fermecatoare� Imbatrinind, vitalitatea iti scade, nu ai ce face, e-o faza obligatorie, nu are rost sa te minti. Si atunci iti ramine scrisul, cit mai ai putere si pentru figura asta, ca te lasa balamalele si aici� si-atunci, traiesti cu adevarat, probabil, doar cind scrii, adica la maxima ta posibilitate de a te bucura, de a realiza ca existi. Restul e un terci, un ghiveci destul de necalugaresc, cu inaltari si prabusiri neasteptate� Scriind poti ordona, traind esti la cheremul unui soi de hazard, de tavaleala prin principiile, credintele, obiceiurile sau capriciile altuia, altora� Intrebarea e una mai grava! Ce te faci cind te indragostesti, cind depinzi cu masochista placere de celalalt, cind te lasi minuit, condus, nu mai conteaza decit ce-i vrea muschiul? Ei? N-ai imbobinat-o? Culmea este ca tocmai asta caut: Ťinrobireať, Ťadorareať, Ťdivinizareať!!! Nu-s ipocrit!� (Emil Brumaru)
Despre autor

Emil Brumaru, unul dintre cei mai importanti poeti contemporani, s-a nascut in anul 1939. Apreciat in egala masura atit de critica literara, cit si de publicul larg, reuseste sa impresioneze si cu personalitatea sa nonconformista. Are rubrici constante in Suplimentul de cultura, Romania literara, a scris la Plai cu boi, da interviuri in revistele mondene, participa la discutii pe internet. A debutat in 1970, cu Versuri, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Alte volume publicate: Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cintece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul indragostit (1980), Ruina unui samovar (1983), Dintr-o scorbura de morcov (1998), Poeme alese 1959-1998 (2003), Fluturii din pandispan (2003), Poezii (carte la borcan, 2003), Cersetorul de cafea (2004), Infernala comedie (2005), Opera poetica (2 vol., 2003; ed. a II-a, 3 vol., 2005), Submarinul erotic (2005) si Dumnezeu se uita la noi cu binoclul (2006). Este laureat al Premiului national de poezie �Mihai Eminescu� (2001), pentru Opera Omnia. Poemele sale au fost incluse in antologii din Romania, Germania, Franta, Anglia.
Cuprins

Camera dreptunghiulara (indicatii de regie) � Amintiri indecente � Pagina cu ciuperci colorate � Ma gindesc la falnicul ibric... � Siropanda. Telenovela pentru Serban Foarta � Ingerii n-au blenoragie! � Pantofi cu decolteu la glezna � A fost deocamdata ca niciodata (Poveste pentru Absurdica) � Ingerul cu insulete (Videoclip pentru Suflik) � Legitimati de tipurituri tricolotarde � Improvizatii pentru Johnny Raducanu � Dincolo de �marfa� si de �naspa�... � Scuza-ma, scuza-ma... � Tiv de cintec � Dus cu troica-n labirint... � Atipind cu nasul in fustele Grusenkai � O poveste hazlie � Si sunind dinsa la torcofon... � Cu cracii spargind candelabre de cristal � I am sorry � Cheltuit pe oboseli marunte � Da� tu cu cine tii? � Castanele au inca ghimpi � Cei cinci muschetari � Alter Blego � Nu se mai facea! � Vai de cafelele mele! � Poetul la masa de lucru � Ce ne facem cu Ivanov? � Incest � Ultima razbunare a contelui de Monte-Cristo � Impotriva baronului von Munchhausen � Hadalimba-limba � Corbul elastic si divin � Mugete tandre la furnica mareata � Rabelais ma-ncurajeaza � Prin leusteanul nostru moale � In desis de f�uturi desi

Pareri - Cersetorul de cafea

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:32:28 -0000

Dosar de presa

„Exista, in textele lui Emil Brumaru, probabil unul dintre cele mai frumoase imnuri – chiar daca pacatoase, nerusinate, de cele mai multe ori, revoltatoare din perspectiva feminista – adresate femeii.”

(Dorica BOLTASU, in Cultura, 9 februarie 2005)

„Erotismul lui Emil Brumaru ia nastere, ca expresie, la contactul inefabil dintre pretext si masa invizibila a aisbergului: literatura, «cea care a ramas dupa ce ai uitat totul».”

(Bogdan-Alexandru STANESCU, in 22, 25 ianuarie 2005)

„O carte cu totul neobisnuita, cum este Cersetorul de cafea a lui Emil Brumaru, ne da o idee asupra statutului pe care l-a avut literatura inainte de Revolutia din decembrie 1989. Vorbind de literatura autentica, ea a reprezentat o oaza de libertate si pluralitate, un teritoriu al multiplicitatilor exploratorii, o forma de rezistenta la aberatiile contondente sau insidioase ale regimului... Scrisorile merg intr-un singur sens: de la poetul fantast, infantil si ludic sexualizant la criticul profund si subtil, capabil de a sesiza toate nuantele unor pagini de mare combustie imaginativa, dar raminind, in ce-l priveste, impenetrabil, necomunicativ. Brumaru gaseste tot felul de pretexte epistolare, face cu ochiul, se da peste cap, ii vorbeste criticului de necazurile proprii si de cele ale personajelor lui Dostoievski, se confeseaza, se lamenteaza, pune intrebari si cere sfaturi.”

(Daniel CRISTEA-ENACHE, in Adevarul, 18 decembrie 2004)

„Citind Cersetorul de cafea ramii cu un singur regret - ca autorul nu s-a tinut de cuvint si nu a scris o mie si una de scrisori. Astfel incit ai parte de un gust amarui la final, rezultat din frustrarea epuizarii lecturii. Pentru ca alaturi de paginile lui Emil Brumaru merita sa stai o mie si una de nopti...”

(Mihai GOTIU, in Clujeanul, noiembrie 2004)

„Sa fie chestie de virsta? De context social si politic? Numai de gust si disponibilitate? Sau cite ceva din toate? De ce, adica, poezia lui Emil Brumaru nu-mi spunea nimic in anii ’70-’80, iar azi ma inec voluptos colindindu-i cele doua volume cu «opera poetica» tiparite la Cartier si extragind erotica lecturii din Cersetorul de cafea?”

(Dan C. MIHAILESCU, in Ziarul de Duminica, 29 octombrie 2004)

„Daca epistolele ar fi, totusi, mai ingaduitoare cu cel ce le trimite, poate ca am privi cu alti ochi expeditorul, dar accesele sale de auto-critica sint mult mai dese, iar totalul este invaluit in atmosfera aceea prafuita a unei visate pravalii de lenjerie intima muiereasca, unde sa se aprovizioneze Madame Bovary, neprihanita Natalia, hulpava si concomitent austera Daria Mihailovna, precum si toata adunarea (jurizata in prealabil) sexului frumos... Pina atunci insa, ne ramine aceasta carte superba, neaparat de lecturat in conditii cit mai senzuale, si cu ibricul de cafea alaturea...”

(Bogdan-Alexandru STANESCU, in Ziua literara, 30 octombrie 2004)

„Hedonist, iubitor de Turgheniev si Dostoievski (la lectura carora revine insistent) tot atit de mult pe cit iubitor de femeie, Emil Brumaru isi marturiseste visul din adolescenta, crescut in taina, de a fi scriitor.”

(Stelian TURLEA, in Ziarul de Duminica, 22 octombrie 2004)

„Seria de manifestari «Veniti cu noi la Carturesti!», dedicata literaturii romane contemporane si organizata de Editura Polirom, a debutat luni dupa-amiaza cu lansarea a doua volume de Emil Brumaru si Liviu Antonesei, care au fost prezentate de Mircea Dinescu. Liantul «dialogului» dintre cei doi poeti l-au constituit scrisorile lui Emil Brumaru catre Lucian Raicu, care traieste astazi la Paris si caruia poetul iesean i-a trimis un numar mare de scrisori, fara, insa, ca Raicu sa-i fi raspuns vreodata. Mircea Dinescu a precizat ca a salvat arhiva din casa lui Raicu imediat dupa ce acesta parasise Romania, in 1985. «Cind am aflat ca Lucian Raicu a ramas in strainatate, m-am dus la casa in care a trait si am furat, cu un carucior de butelie, o buna parte dintre manuscrise, printre care si scrisorile lui Brumaru si am reusit sa fac contrabanda cu ele - i le-am dus la Paris lui Raicu, iar, mai tirziu, in 1996, aceste scrisori s-au intors la autor», a spus Mircea Dinescu. Emil Brumaru a marturisit ca visul sau a fost sa scrie 1001 de scrisori, iar volumul aparut cuprinde o parte dintre cele circa 200 de scrisori adresate lui Raicu, fiind cea mai buna carte a sa. «Mai am o carte de facut, caci mi s-au intors si scrisorile confiscate de Securitate», a spus Emil Brumaru, specificind ca, acum, poezia sa il plictiseste. In replica, Dinescu a spus ca ii citeste poezia lui Brumaru mereu.”

(George ONOFREI, in Jurnalul de Est, 5 octombrie 2004)

„Cersetorul de cafea pare un microroman epistolar, o antologie de revelatii minimaliste, livresti, de instantanee savuroase din viata citadina a Iasului, descrise cu precizie si minutiozitate de o privire estetizanta, indelung exersata in lectura clasicilor rusi. Sint false epistole, pentru ca suvoiul de impresii se fluidizeaza, de fapt, intr-un jurnal putin obisnuit, avind deja un cititor-persoana reala (Lucian Raicu), aflat la citeva bulevarde distanta de autorul ce ii furnizeaza textele. Relatia expeditor-destinatar se transforma intr-o simbioza ideala a receptarii: interlocutorul e in acelasi timp Cititorul Model dorit de orice scriitor.”

(Andrei SIMUT, in Observator cultural, 10 martie 2005)

„Se vede atunci ca Emil Brumaru este un fantast al cartilor, ca si al vietii cotidiene. Epistolele sale au capacitatea (gogoliana, si devine acum limpede de ce destinatarul scrisorilor este Lucian Raicu si nu altcineva) de a devia de la coerenta simpla a cotidianului inspre suav sau grotesc, inspre pateticul inalt sau, dimpotriva, caraghios. Prin aceasta, ele sint literatura, si nu doar una de granita.”

(Doris MIRONESCU, in Timpul, aprilie 2005)

„In lumea acestui poet care nu tine seama de mode si de timp arta inseamna iubire, ca si religia, iar erosul devine atotcuprinzator. Asa se face ca de la el am inteles de ce iubeste femeile.”

(Ileana MALANCIOIU, in Romania literara, 2 noiembrie 2005)

CRITICA Scris de IOAN LASCU

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:26:43 -0000

Că scriu această cronichetă într-o zi de trecător brumar e o „întâmplare simplă”, gândindu-mă furiş că Brumar’ doar poetul rămâne. După aceste „spuse” în loc de moto, m-am mai gândit, tot furiş, că ar fi aproape peste poate ca, amintindu-ţi de Emil Brumaru, cu atât mai mult citindu-l, să nu te dedai şi tu la ghiduşii, la inocentă luxură a cuvintelor, la capturat, pe încercate, fluturi cu aripi de înger, sau, pe dos, îngeri cu aripi de fluturi. Să-i duci apoi în dar iubitei, aromind ca o odaliscă în alcovul îmbâcsit de atâtea vetuste arome… dar e greu să-l pastişezi pe Brumaru; trebuie să-ţi pui piedică la timp, ca să nu-l maimuţăreşti. Nu oricine poate fi „ultimul poet balcanic”, asemenea lui. Despre balcanismul lui Brumaru s-a discutat, cred, suficient şi cu temei. Voi mai adăuga şi eu câte ceva, însă nu balcanismul este pasiunea mea în poezie. Mie mi se preumblă prin minte alte gânduri furişe. De pildă, cum nu oricine poate să treacă, de la Detectivul Arthur încoace, prin atâtea variante aproape gemene, fără să plictisească, fără să exaspereze, fără să cadă, totuşi, în autopastişă. Şi cum, în ciuda acestora, la fel de savuroase rămân şi Julien ospitalierul, şi Adio, Robinson Crusoe, şi Ruina unui samovar, şi Dintr-o scorbură de morcov. Emil Brumaru a îmbătrânit în giumbuşlucuri, neîncercând să inoveze în altceva decât în stil, mai exact în lexicul unei poezii onctuoase şi parfumate, de spirit răsăritean aproape fără cusur. Prin „reveniri” şi „adăugiri”, el a reuşit să facă dintr-o poezie socotită minoră una de interes major. Miresme, arome, parfumuri, uneori miasme şi duhori.
O „poemă” în primul rând olfactivă şi în al doilea rând tactilă. Un erotism primar, obsedant, filtrat prin delicii levantine, un spectacol de leneşă animaţie a unui univers domestic ce iese dintr-o „raia” de gâze şi ierburi rare, însemnată de crini şi survolată de îngeri. Şi câteodată de părul iubitelor. Pe levantinul, balcanicul Emil Brumaru unii l-ar putea certa din când în când. Încercând să poetizeze trivialităţi în secret adulmecate de noi (aproape) toţi, ni se pare că riscă să devină soios şi vulgar, îngreţoşându-ne sentimental fără rost. Sau reuşeşte să se fofileze ca prin urechile acului, ceea ce e mai bine. Acum Brumaru nu mai este, nu-i aşa „un mare poet al singurătăţii”. Oricum, în româneşte singurătate sună diferit de solitudine şi o anume solitudine, asupra căreia nu voi zăbovi aici, i se potriveşte lui Brumaru.
Erotismul său se tolăneşte, de atâtea ori, ca şi în Submarinul erotic (Cartea Românească, 2005), la marginea pudorii. Însă desigur, nu pudoarea face poezia şi nici Brumaru nu e singur… Dacă de Ion Barbu putem aminti şi în legătură cu pretinsul balcanism (ce clişeu, de atâtea ori fals aplicat, la gândirea şi poezia, totuşi, a unor dunăreni şi… carpatini; alt clişeu, şi el căzut în derizoriu), vedem cum poetul îi invocă cu sârg pe Apollinaire şi pe iubita Lou, în motouri şi dedicaţii, gândul mergând nestingherit şi spre Amintirile unui hoţpodar. Mă mai gândesc că Emil Brumaru este un licenţios fără procese (poate din cauza poeziei de esenţă moale, atât de potrivită lui), dar nu e singurul, astăzi, nici în „zona” noastră. Oricum, pe la alţii, Baudelaire, Flaubert, Robert Desnos erau mult mai contondenţi într-o lume în care pudicitatea burgheză pretindea să aibă şi funcţie de paznic al moralei. Poetul e pătruns de spirit licenţios şi… geniu erotic, încât nu se poate abţine şi exclamă într-un moto: „Iubit-o, am îmbaudelairit-o!”. În licenţe, să-l convocăm ca martor mai degrabă pe R. Desnos cu al său volum La liberté ou l’amour, unde el vorbea nestăvilit, printre altele, despre le club des buveurs de sperme! La Brumaru l’amour fou suprarealist îşi pierde mult din impetuozitate, dar nu şi din lascivitate. Libidoul naiv şi domestic al lui Emil Brumaru mai degrabă încântă şi nu scandalizează. O notă în plus adaugă şi universul domestic în descompunere, căci aromeala şi putrefacţia somnolează alături. Intimităţile de alcov desuet au acelaşi aer din primele lui cărţi de poeme. Dacă nu ar fi îmbăiate în această atmosferă, licenţele de limbaj nu ar avea nici o valoare „estetică”. Aici Brumaru păşeşte pe o muchie de cuţit. Totuşi, el scapă cu destulă uşurinţă de teribilismul infantil al de-tabuizării limbajului: o dată, pentru că nu-l interesează, şi a doua oară, pentru că face parte din firea lui, care generează atmosferă erotică nu din trivializare ci, în ultimă instanţă, din inocenţă! „Îngerul jongler Emil Brumaru” pune aripi iubirii carnale. Erotismul, veşnica poveste, acest yellow submarine al poemelor „bardului” ieşean, este o obsesie care submerge lin într-o lume mirifică şi necunoscută de mateloţi obsceni de suprafaţă.
Altceva… izbitor de dulce în poezia lui vine din atâtea poeme cu „muzică”, cu un ton atât de specific al cântecelor de lume, iubite cândva şi de Ion Barbu, la care ne întoarcem amintindu-ne cu câtă plăcere cita nişte cantabile versuri de romanţă-cântec de mahala: „Ce bine o duceam ca fată/Vorbeam cu toţi, eram curtată”. Se poate oare spune, printre altele, că Emil Brumaru barbizează? Dacă ar fi după G. Călinescu, cel de acum şaptezeci de ani, aş spune că nu. Dacă e după noi, aş spune că da, receptând melancolia simplă a cântecului de lume din poema Ce tânără şi veselă erai şi din atâtea altele… De altminteri, poetul Emil Brumaru, pe scena instalată în Submarinul erotic, cântă şi declamă mereu ce altceva decât eterna iubire, în atâtea poezii numite simplu Cântec, sau, mai… complicat, Cântec pentru Absurdica (în surdină, pentru Răsturnica!), Cântec de iertare, Cântec naiv (mai multe), Cântecul cel mai naiv, Cântec de fântână, Cântec de nerăbdare. După aceea, melancolia iscată de vremurile când Aveai părul până la cer îl depune pe Brumaru în leagănul dulce-amar al elegiei, sau în cel mai negru, de suspine scuturat, al bocetului. Tot în acelaşi registru, pe corzi alăturate, poetul „medievalizează” în son trubaduresc, visând la Yvonne de Bourgogne sau scriind sonete erotice cu gândul, poate, la falnicul Petrarca ori rondeluri în turnul singurătăţii, visând la Charles d’Orléans. Însă poezia erotică a lui Brumaru are atâtea moliciuni şi, pe deasupra, idealizează… domestic. Doar idealul rămâne şi vine din acel ev mediu pierdut în gânduri şi în patimi dulci. Brumaru are şi umor calin în epigrame scrise… în metru antic. „Înger jongleur” al iubirii şi al formelor poetice în care şi-o aşază, Brumaru se vede, în ultimul moment, trist şi singur în faţa morţii; şi totuşi ghiduş: „Oare/Cum se moare?//Aşa cum cade-o căpşună în apă/Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă//Oare/Cum se moare?”, se întreabă el în ultimul Cântec naiv. După moarte rămâne însă, iubirea; şi poezia. Acesta este Brumaru, un poet pe care puţini nu-l plac, dar mulţi îl savurează, aducându-i laude.

Integrala poetica Emil Brumaru: o lansare de carte fara de carte

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:24:27 -0000

21 NOIEMBRIE 2006
"Nu conteaza ca nu avem carti tiparite. Ma simt bine, pentru ca avem multe femei frumoase aici." Cu aceste cuvinte, poetul Emil Brumaru a explicat, cu un zambet trist, cum se simte la dubla lansare a "e-volumelor" 2 si 3 dintr-o integrala poetica mult asteptata de public. Ieri, Institutul Cultural Roman a fost "invadat" de o multime de prieteni si admiratori ai poetului, veniti, aparent paradoxal, sa-l vada pe el si nu cartile sale. Pentru acestea din urma, e suficient sa accesezi http://editura.liternet.ro, adresa la care se gasesc volumele virtuale de poezie. Horia Roman-Patapievici, directorul ICR, a descris cel mai bine evolutia: "Inainte, cartile existau doar in memoria oamenilor. Cand disparea omul, disparea si cartea. Apoi, s-a trecut la suportul «tare», cartea a inceput sa fie inscriptionata pe piele, apoi pe hartie. Acum, se ajunge la suporturi «moi» si, depasind momentul siliciului, pot sa imi imaginez cum trecem in biologic, la poezia intiparita in mirosuri". Poetul a prins din zbor ideea si a punctat, definindu-si implicit creatia, in stilul sau caracteristic: "In stadiul de dezvoltare incipienta, mucoasa genitala e lipita de cea olfactiva, iar poezia are legatura cu nostalgia despartirii dintre cele doua." Vorbind despre tranzitia poeziei spre spatiul virtual, Brumaru admite, cu simplitate, motivul pentru care a acceptat sa intre intr-o lume in care cititorii anonimi au gusturi diferite de ale sale: "Am fost de acord sa public in «format virtual» din singuratate. Nu ii cunosc pe cei care intra pe net ca sa-mi citeasca poeziile sau cei de pe «smarc» (Mirc - unul dintre cele mai cunoscute programe de chat), care vorbesc despre ce scriu eu. Categoric, cititorii virtuali sunt diferiti de cei care vor cartea in forma fizica, cei care sunt egoisti, ca mine, si isi doresc sa posede cartea lor, pe care nici nu vor sa o imprumute macar altora." Pentru Brumaru, poezia ramane nu atat o marfa, cat "Marfa!", definita nu doar ca un produs care se vinde, ci ca o exclamatie: "Cartea de poezie o ai, e a ta, o pierzi, o imprumuti, nu o mai primesti inapoi, o patezi cu cafea, dormi cu ea in pat, are o viata a ei! Ce sa faci cu o carte virtuala? Sa pupi ecranul? Dragostea pe net ramane una searbada�" (C.S.D.)

Comentariu Poeme alese (1959 - 1998), bookblog

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:16:37 -0000

O adolescentă însufleţită l–a descoperit pe Emil Brumaru printre cărţile surorii sale, studentă la Filologie şi mi-a dat antologia sa atrăgându-mi în special atenţia asupra ultimelor poezii care aveau un caracter aşa… de o făceau să se îmbujoreze. N-am respectat îndemnul ei de a mă repezi la finalul cărţii, deşi mi-am fixat în minte acea parte să zic ca o răsplată, ci am fost curios mai degrabă să-i văd profilul liric al lui Emil Brumaru, mai ales că în titlul cărţii este presupusă o distanţă temporală generoasă: 1959 – 1998.

Critica literară constată adesea pericolul căderii în manierism al unora dintre poeţii moderni, întrucât textele lor explorează un univers limitat, anumite obiecte sau fiinţe devin obsesii şi apar în aproape toate textele lirice, la început cu rost, autorul căutându-le noi sensuri, noi mistere, apoi doar ca broderii lirice, incomprehensibile pentru cititorii care încep direct cu fazele târzii. Chiar fără să redeschid volumul lui Emil Brumaru îmi revin în memorie obsesiile sale pentru magazii, şobolani, serafi, portocale, dulapuri nestatornice, melcii de pe clanţă. S-ar putea regăsi aproximativ alte 15 motive care sunt variate de-a lungul antologiei – dar cum eu nu fac un studiu exhaustiv, las această plăcere licenţiandului sau doctorandului amator de la Litere.

Nu mai departe de sâmbătă, la un cenaclu bucureştean un nene sigur pe sine şi căzut în plictiseala certitudinilor – sau în certitudinea plictiselii – declara despre o poetă că nu-l mai miră nimic din ce scrie întrucât aude oricum un singur ton, un singur sentiment. Din a cărui monotonie era imposibil de evadat. Cum tocmai mă aflam în plină lectură a antologie brumăriene şi poemele sale făceau volte de înaltă tensiune cu nervii mei, m-am simţit îndemnat să-i retez aroganţa acelui domn. L-am întrebat dacă nu tocmai acest sentiment, această stare unică specifică poetesei respective nu caracterizează până la urmă orice poet? Că ar putea fi în fond adevărata sa sursă de inspiraţie, instrumentul magic prin care vorbele atât de mestecate de toate gurile lumii capătă o patină estetică. Că marii noştri poeţi au se pare fiecare un sentiment dominant al cărui acord îl poţi auzi în majoritatea poemelor lor – V. Voiculescu – persoana gravă, L. Blaga – meditativul, Bacovia – fiinţa tristă, T. Arghezi ni se arată ca experimentalistul jovial, în timp ce Nichita Stănescu ca un scamator de cuvinte trist. Până la urmă par să se închege doar două stări generatoare de liric – plăcerea sau tristeţea de a trăi – la care se adaugă evident nuanţe multiple, să zicem iubirea şi exuberanţa faţă cu meditaţia şi diversele forme de degradare.

Am pomenit tot acest episod tocmai pentru a nu cădea în capcana etichetei, pentru a nu fi de acord cu ceea ce îmi răsuna în minte, anume că Emil Brumaru este un poet al interioarelor, prizonier al lucrurilor fără posibilitatea evadării, un continuator în forme onirice a manierii urmuziene, aceea a ciborgizării realităţii, a existenţei unor fiinţe cărora le sunt inserate în anatomie părţi de lucruri sau a personificării realităţii de interior, cum vedem de pildă în dulapul năzdrăvan care se lasă domesticit doar de vederea albei cărni a iubitei poetului, Reparata.

De ce să nu fiu de acord cu aceste afirmaţii care fără îndoială au apărut în urma lecturii? Pentru că toate aceste lucruri sunt până la urmă exterioare, nu ţin de esenţa poemelor şi rămân în această privinţă la propria mea credinţă literară, anume dacă într-un volum sunt remarcabile încă de la prima lectură câteva poeme, provoacă delicii estetice, simţi că aceste producţii trebuiau să existe şi îţi conferă – cum zicea un alt cenaclist – acea senzaţie energizantă ca după un pahar de vin bun, atunci autorul respectiv ar putea fi un viitor poet important. Cum am răsfoit multe volume de poezii, foarte rar am găsit aceste chef d’oeuvres şi în minima concentrare pe care o căutam – bine, nu un volum întreg, dar măcar 4-5 texte de valoare! La Emil Brumaru însă textele valoroase pot alcătui ele însele un volum, sunt de ordinul zecilor şi o antologie a propriei sale antologii ar reliefa un poet de anvergură. Iată câteva titluri – din volumul Versuri - Astenie, Cerb, Romanţă, Înger; din volumul Detectivul Artur – A patra elegie a detectivului Artur; din volumul Cântece naive - Povestea cavalerului cu brici, Cântec naiv (Un peşte mic şi foarte trist), Jurnal (Azi m-a muşcat un crin de suflet).

O nouă lectură critică ar aduce cu siguranţă eliminarea sau adăugarea altor poeme, în fond sunt mai multe sute de texte cu o reală bogăţie ideatică greu de prins într-un review oarecare; important e că e un loc în care nu toate cochiliile poeziilor se dovedesc goale, ci poţi avea şansa găsirii unui număr îndeajuns de perle pentru a face un colier. Iată de pildă o poezie dintre cele care a atras adolescenta de la care am primit cartea: Iubito, hai să mâncăm cretă,/ Să bem sticluţe cu cerneală,/ Să fim din nou elevii leneşi/ Din catalogul de la şcoală.// Ne-am face temele pe mâine/ şi hărţile la geografie/ Cu sufletele-n munţi şi-n ape/ fără ca nimeni să ne ştie.// Iar la sfârşitul săptămânii,/ Neascultaţi, uitând de toate,/ Mi-ai arăta, oh, Doamne, sânii/ În magazii dărăpănate! (Cântec naiv)

Sânii – un alt motiv recurent care are o dezvoltare ca să zic aşa explozivă. Dacă în primele volume abia se întrevăd, sunt năluciri fugare, în cursul antologiei ajung să împrăştie ispite înnebunitoare, sfârcurile sparg parfume, pe sâni este turnată dulceaţă, sunt ţâţe boiereşti, drepte, împingând talmude. Amintesc de acest motiv deoarece sfârşitul volumului – cel pentru care am primit referinţe – explorează zona sexuală, autorul încercând să evadeze din propria lui manieră printr-un altfel de limbaj, a la Apollinaire, care dezamăgeşte prin explicitare şi scabros. E posibil să existe aici şi spaima autorului de a nu mai fi receptat de poezia tânără, este şi un anume libertinaj la modă, e poate şi un abandon şi o mutaţie a valorilor personale ale poetului spre registrul licenţios. Mă întreb dacă virilitatea poetică se exprimă prin astfel de producţii. Creează o senzaţie de facil, mai ales pentru lectorii de care aminteam la început, interesaţi de faptul divers pornograf, iar nu de tehnica poetică. Vizibilă mai ales aici, în acest domeniu prin excelenţă suburban, printr-un anume gongorism, recuzită romantică de duzină, stare de hiperbolă şi termeni poetici folosiţi ironic. Iată un alt Cântec naiv din volumul Dintr-o scorbură de morcov: Ţi-e trupul scos din muzici/ De flaute subţiri/ De aceea de popoul/ Tău singură te miri.// Că ţi-i atât de mare/ Şi-atât de despicat/ Când iese lin din rochii/ Pe-o margine de pat// Şi de ruşine-obrajii/ Şi fesele-ţi se fac/ Mai roşii decât floarea/ Cea roşie de mac…

Sau acest poem, De-aş avea o sumă fabuloasă, din acelaşi volum, în care iubita întruchipează paroxismul ispitei: De-aş avea o sumă fabuloasă/ I-aş lua iubitei blugi feerici,/ De-ar ieşi toţi popii din biserici,/ Lăsând nunţi, botezuri, parastase,// Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n/ Ţinte şi tigheluri, suflecată./ Ci atunci, pocnind blazat din limbă,/ Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,// De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii/ Şi-ar ţâşni buluc din ziduri sfinţii/ Bâjbâindu-i trupul ca miopii,/ Oh, până la pierderile minţii!

Lumea poetică a lui Emil Brumaru se aglomerează de fiinţe semihalucinante, de personaje false – detectivul Artur, Julien Ospitalierul (prescurtat în mai multe poeme J.O.), iubita Reparata, femeie casnică, îngerul, melci, lucruri de menaj personificate. Este un univers în care un rol important îl are olfactivul, sunt prezente foarte des mirodenii şi ierburi parfumate de tot soiul: piper, mărar, pătrunjel, leuştean. Personajele umane sunt deseori victimele cruzimii şi fanteziei obiectelor dimprejur, de altfel delimitările spaţiale devin repede iluzorii, orizontul interiorului capătă dimensiuni de exterior, obiectele devin geamuri deschise spre alte realităţi sau devin ele însele personaje (iată de pildă aceste versuri din poemul Bocet de adult – În van mă-ndeamnă la păcate/ Crini cu petale suflecate/ De li se vede tot parfumul…).

Chiar dacă la Emil Brumaru nu vom întâlni poezia de declaraţie, experimentul vizibil, arta poetică explicită ori războinică, fiorul metafizic, lectura cărţii sale provoacă întâlnirea cu halucinaţii care au fost cândva şi ale noastre, lupta cu lucrurile umanizate negativ, dar şi spaima de posibila noastră reificare. Iată un poem al modului cum s-ar manifesta iubirea la creaturile de bloc: De ce nu vrei să-înnebuneşti la ora cinci/ După-amiaza când e atât de bine,/ Şi în sufrageriile adânci/ Să faci pe preşuri tumbe dulci cu mine?// M-aş milogi-n dulapuri vechi să-ţi pui/ Rochia moale şi rămasă goală,/ Ne-am bate cu lichioruri amărui/ De chimion şi mentă glacială.// Iar către-amurg, făr-a mai ţine minte/ Cine suntem, aproape de mătasă,/ Îngenunchind pe paturile sfinte/ Am da cu sufletele noastre foc la casă! (Şapte cântece pentru înnebunit gura – 2, vol. Detectivul Artur). De altfel, am simţit că Emil Brumaru nu vorbeşte decât de un singur lucru, despre hăurile care se deschid, pe lângă sau în trupul iubitei.

Problema cu poeţii e că nostalgizează după succesul imediat de public, se iluzionează că au ceva din mătasea actorului. Scriu într-un mod abstract, oniric, liric complicat, dar ar vrea aplauzele de odinioară trimise vorbitorului în versuri, truverilor colportori de ştiri şi frumuseţi. Cred însă că poezia are o altă soartă azi şi e indiferentă până la urmă asupra destinului creatorului ei. E ca o scânteie care nici nu se aprinde încă în vâlvătăi, nici nu se stinge cu desăvârşire, apărând ici-acolo. Poetul vrea incendiu, spectacol grandios, dar în timpul vieţii s-ar putea să obţină doar o fărâmă de jar. În fond poeziile cunosc vârste mult mai mari decât creatorii lor şi dacă sunt bune, antum abia ce s-au născut.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Emil Brumaru, Îngerul jongler - Mircea A. Diaconu, Cronica literară

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:11:44 -0000

Poate că nu există titlu mai potrivit – şi mai provocator – pentru poezia lui Emil Brumaru decît Infernala comedie. Nu-i vorbă, nu e un titlu inventat de noi; cu el, Emil Brumaru însuşi îşi numeşte una dintre ultimele apariţii editoriale, gîndită ca o sinteză a liricii sale pe teme, dacă putem să spunem aşa, erotomane. E vorba, nu mai mult, de 43 de sonete; sonete, zice poetul, lăsînd impresia că se înscrie astfel într-o formulă a înstrăinării de sine, cumva parnasiană; notate cu cifre romane, ele ar trebui să dea seamă tocmai de o astfel de situare a eului în lucruri. În fine, nu aici aş căuta deocamdată pretextul notelor mele disparate, ci, pentru a reveni iritant, în titlu.

Aşadar, Infernala comediea, zice Emil Brumaru, gîndind la comedia veche a lui Dante, supranumită, o ştim prea bine, divină. Trimitere nu tocmai lipsită de temei din moment ce spaţiul comediei e unul paradisiac. Diafanul şi genuinul îi sînt, mai mult decît dovezi, părtaşe. Şi despre genuin şi diafan s-a tot vorbit în legătură cu poezia lui Emil Brumaru, deşi nu cred că în contexte care să depăşească suprafaţa. De aceea, vom reveni. Deocamdată, însă, oximoronic, titlul vorbeşte tocmai despre o altă natură a paradisiacului. La Emil Brumaru, el are atributul şi esenţa infernalului: e deopotrivă coşmaresc şi hipertrofiant. Orice am spune, o atrofiere a senzualităţii face ca paradisiacul şi infernalul să fie una. Cel puţin aşa ar părea lucrurile la o privire care nu e nici ea decît la marginea teritoriului pe care fervoarea imageriei lui Emil Brumaru o instituie. Căci mie mi se pare că această depăşire a contrariilor (într-o sinteză) e mai aproape de Urmuz decît de Dante. Sau, mai exact, se-ntîmplă la Emil Brumaru ca Urmuz să-l înghită pe Dante; textul, adică, să înghită experienţa. Aşa încît, paradisiacul şi infernalul sînt ornamentele decadente şi manieriste ale unei existenţe care se topeşte tocmai prin exces. Cum nimic nu există, cum existenţa e o simplă ipoteză, Emil Brumaru joacă pe cartea materiilor care înfloresc într-o proiecţie fantasmagorică, pentru că nu-i interesat decît de miezul impalpabil. Poate tocmai de aceea, oricîtă gratuitate ar suporta imaginarul lui, el nu-i lipsit de un suport elegiac.

În fine, n-am să citez din această ultimă apariţie editorială (o explicaţie e necesară: revista în care scriu n-ar putea ataşa pe orizontala paginii, cum se întîmplă cu volumul, o notă care să precizeze că „această carte conţine texte şi ilustraţii erotice explicite, fiind interzisă minorilor”), dar, pentru demonstraţie, voi trimite la un poem cu care se deschide o mai veche antologie, poem, din acest punct de vedere, exemplar. Iată-l, în toată lunga lui splendoare: „O, vechi şi dragi bucătării de vară, / Simt iar în gură gust suav de-amiază / Şi în tristeţea care mă-nconjoară / Din nou copilăria mea visează: / Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte, / Curcani păstraţi în zeama lor o noapte / Spre o delicateţe infinită, / Ciuperci cît canapeaua, în dantele, / icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască, / Aluaturi tapisate crescînd grele / Într-o dobitocie îngerească, / Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe / De ou de melc, înlăcrămate dulce, / Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe / Cînd sufletu-n muştar vrea să se culce, / şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa / Prin fast de irizări şi toarte fine / Ceaiuri scăzute pînă la esenţa / Trandafirie-a lucrului în sine!” (Elegie). Că materia – indiferent că se încarnează în bucătării medievale, carnavaleşti, ori în trupuri feminine burlesc-sublime – este, tocmai prin excedare, forma care ascunde o idee, pare de la sine înţeles. Numai că ideea lipseşte – şi-n aceste condiţii, şi ea, ca şi materia, lunecă în text şi devine text. De aici candoarea poeziei lui Emil Brumaru şi a imaginarului, situat dincolo de bine şi de rău, în plin spaţiu pur (şi spun asta pentru a nu invoca, deşi ar fi poate mai exact în sugestie, stereotip, mîntuitul azur). Un spaţiu care nu există în afara timpului. „Ce corp subţire are clipa! / Eu sînt naivul ei copil”, citim într-un loc.

Infernala comedie instituie, astfel, un paradis al senzualităţii. Progenitură a unui artist fin, senzualitatea se naşte şi acum dintr-o absenţă care generează euforii. Aici, cu o sintagmă abuzivă, orice atrocitate fiziologică, fie chiar escatologicul şi scabrosul, exprimă – şi nu doar prin parnasianismul discursului, retorica înaltă a eului şi solemnitatea tonului – o candoare de imn păgîn. Pînă la urmă, însă, nu-i aici, la modul de a fi al adevărului, nici candoare, nici păgînitate, ci numai artificiu. Lumea, aşa hipertrofiată şi spumoasă, formele, aşa cuprinse de beţie, nu-s nici măcar proiecţii fictive, ci pure construcţii textuale de care poetul e conştient, prea conştient. De-aceea, într-un alt volum, o vază putea fi „îndrăgostită de o catifea”; dulapul era el însuşi îndrăgostit. Idile de felul acesta sînt şi proiecţiile, ipotetice adesea, din Infernala comedie. Idile care fac dovada unei libertăţi totale pe care textul o permite. În interiorul lui, fiziologicul exacerbat e o euforie, bălăceala în trupul femeii, un semn al ei. Fireşte, e mult pitoresc şi multă slavă în toate acestea, dar şi pitorescul, şi slava mărturisesc despre absenţă şi nu despre prezenţă. Şi o fac adesea cu umor.
De fapt, pentru Emil Brumaru absenţa devine prezenţă: pe această metamorfoză se întemeiază poetica lui. Iată de ce feminitatea e la el tutelară. Iată de ce, poetica lui exprimă o decadenţă euforică. De n-ar fi umorul (în legătură cu care ar trebui să glosăm mai mult), versul eminescian „Că vis al morţi-eterne e viaţa lumi-ntregi”, prezent în finalul unei poezii aici de nereprodus, ar fi devenit prilejul unei apocalipse. Aşa, el încununează un teritoriu al iluziei, urmuzian în morfologia lui implacabilă. Marchizul de Sade îi este totuşi rudă, deşi îndepărtată, lui Emil Brumaru. Printre postume, iată Cruzimile lui Julien Ospitalierul: „Cu timpul, plictisindu-mă efortul inutil şi anost pe care mi-l cerea bunătatea, istovit de o prea lungă aşteptare a fericirii ce credeam că-mi va fi dăruită drept răsplată, am început să exersez timid, apoi tot mai îndrăzneţ, mai necruţător, mai rafinat, cruzimea – ultim deliciu al singurătăţii mele”. Cruzimea lui e, în fapt, a unui „înger jongler” care joacă pe cartea nimicului. Cruzimea lui – să mă ierte Emil Brumaru – inventează femei şi istorii păgîne. Dar toate-mi amintesc de bîtlanul lui Alecsandri; luntrea ce răspîndeşte „fiori de moarte” pe el nu-l sperie, întrucît ştie (o şi spune): „Nu-i peirea lumei… vînătorul e poet!”. La şcoala hedoniştilor, poetul inventează universuri fabuloase, femei a căror voluptate neruşinată e semnul unor fine explorări ale naturii, piesaje euforice şi bete iluzii, însă plăcerile lui au ca obiect nu lumea, ci textele. Cruzimea lui e un deliciu la pătrat. Detectivul Arthur sau Julien Ospitalierul sînt măşti ale acestui erou pe care „nimeni şi nimic” nu-l poate opri să desfacă-n amurg „un ceasornic de fată” ori să dezbrace-n pielea goală un fruct, o portocală, pentru a-i vedea miezul adînc. Doar că miezul e o iluzie, de care poetul e prea conştient. Iată de ce, ca şi detectivul Arthur, Emil Brumaru e „visător şi integru” – imaginaţia lui nu ucide, chiar dacă explorează infinitezimal materia. Speranţa lui, aşa, de dragul celorlalţi, adică numai jucată, este că finalmente va înţelege „sfintele taine”. Ce crede poate în sinea lui, fără s-o recunoască, totuşi, e că va pune pe picioare Reparata, imagine candidă a unei lumi restaurate. Dar şi visul acesta nu-i mai mult decît visul unui „poet de duminică”, pentru care poezia e angajare în ludic. Pînă şi nostalgia – ce titlu Ruina unui samovar! – rămîne în spaţiul pur de dinafara cărnii. Cum să-nţelegi altfel faptul că tocmai aici, în această ruină, sînt multe din cîntecele naive ale lui Emil Brumaru. Şi mai ales, aici sînt Numărătoare-le pentru puştoaice şi babalîci, poeme care-l aşază pe Emil Brumaru alături de Mihai Ursachi şi de celebrul său poem Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe cînd se credea Pelican („Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”). Ar trebui un devotat care să citească mai de-aproape poezia lui Ursachi, a lui Dimov, a lui Şerban Foarţă şi a lui Emil Brumaru, pentru a le desena, credibil, careul pe care, împreună,-l construiesc…

Despre "Submarinul erotic"

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:08:55 -0000

„Versurile din Submarinul erotic au fost scrise la virste diferite, extrem de distantate, ca experiente maritime, in spatiu. Titlul, luat de la o poezie de-a mea, l-a dat unui interviu ce nu avea nici o treaba cu literatura, ci cu «amorurile». Eu l-am preluat cu veselie, si nostalgie, si disperare de vechi matelot nimerit in plin taifun…“, marturiseste Emil Brumaru.

„Sub aerul nostalgic si evocator, Emil Brumaru e un volubil al simturilor, pentru care intreg universul apare erotizat. Sentimental si ironic, lilial si dens, tandru si patimas, Emil Brumaru e unul din cei mai candizi-senzuali cintareti ai iubirii din literatura noastra.“ – Nicolae Manolescu

Despre "Cersetorul de cafea"

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 21:07:31 -0000

crisorile lui Emil Brumaru catre Lucian Raicu provoaca, fara indoiala. Provoaca mai intii prin valoarea lor de arhiva, ele trasind o legatura de prietenie intre doi clasici contemporani. Provoaca prin talentul poetului, regasit din plin in frazele prozatorului de conjunctura. Provoaca, in al treilea rind, prin limbajul dezinhibat, in cele din urma cit se poate de firesc. Provoaca, in fine, prin afirmatiile cu caracter livresc care intra uneori in contraditie cu pareri ce au facut deja istorie.
Aparute initial in Romania literara, unele dintre ele stirnind adevarate controverse, scrisorile reunite in acest volum deschid o usa spre o lume privita (si redata) uneori ironic, alteori grav, dar intotdeauna cu acea sinceritate care pare a fi una dintre coordonatele esentiale ale autorului.
Citind Cersetorul de cafea ramii cu un singur regret - ca autorul nu s-a tinut de cuvint si nu a scris o mie si una de scrisori. Astfel incit ai parte de un gust amarui la final, rezultat din frustrarea epuizarii lecturii. Pentru ca alaturi de paginile lui Emil Brumaru merita sa stai o mie si una de nopti...

Un Emil Brumaru interzis tinerilor sub 18 ani

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 18:13:58 -0000

Ultima carte a poetului Emil Brumaru a aparut la editura banateana Brumar. Se numeste „Infernala comedie“ si e interzisa tinerilor care au sub 18 ani, pentru ca aduna intre copertele sale texte si ilustratii erotice explicite.

43 de poeme scrise de Emil Brumaru si 15 scanografii deocheate ale lui Serban Foarta. Atit are „Infernala comedie“, primul volum al colectiei „Stupra“ de la Brumar. 43 de sonete-pornolirice. Nu e o carte scrisa recent. A stat mult in sertar pina cind sa apara in librarii, invelita in tipla. „Am scris «Infernala comedie» in vara anului 1978, in vreo doua saptamini, ramas singur in toata casa (sotia, copilul, parintii plecasera la niste rude din Curtea de Arges), in sfirsit...“, povesteste Emil Brumaru.

Cum curgeau versurile

Tot Brumaru: „... Curgeau cam cite doua-trei sonete pe zi, fara nici un efort, parca dictate... Le «inregistram» atit de repede incit, uneori, aveam mari dificultati in a le descifra la transcriere... drept care reinventam bucati intregi, fara nici o greutate, distrindu-ma... hohotind prin camerele sufocante, pustii... baltite sclipitor de geamurile vaste... Multe au ramas, absolut ilizibile, in caietele dictando... Eram, pe atunci, fascinat de corespondenta lui Flaubert si doream din tot sufletul sa «produc» si eu ceva «enorm», in sensul pe care il da el cuvintului... Adica de un umor urias, sublim, delirant, deznadajduit, sfisietor, final... da... de final de poezie... un soi de rugaciune laica, nesfiita de nici un cuvint, de nici o «situatie»... o renuntare, dar recuperatoare estetic a tot ce nu-mi permisesem sa spun.“

Carte pentru sertar

E o carte care nu ar fi trebuit sa apara. „Nu ma gindeam sa public niciodata «revansa» asta... ma mingiia bucuria smintita ca, in fine, scapasem de barierele psihice, de «abureala», de minciuna imensa a dragostei in care crezusem pina la nebunie, bruiat, desigur, de Sade, de Proust... Voiam sa mor, ca poet, rizind, sa crap parodiind, luind in bascau, disperat, propria-mi adolescenta, desfigurata de o sinceritate paguboasa, imbolnavita de roua si lumina, si medicina umana... Lumina a ramas, obsesiv, lipita pe pereti, pe obiecte, pe sinii si cracii iubitelor adorate... Femeile, putine, pe care le-am divinizat, altare carnoase, imense catui cadelnitind tamii indecente, tulburatoare, atotbiruitoare, cotropitoare ca hunii, le biciuiam nesatios cu deziluziile mele, exaltindu-le fiziologia si anatomia ce-mi insultase o puritate de nesuportat, sinucigasa, masturbanta... Credeam nedezmintit ca nu voi mai scrie niciodata... Ma jigneau limitele mele, imposibilitatea de-a face saltul pe care doar il presimteam...“, adauga Emil Brumaru.

Tamara si Securitatea

„Imi parasisem manuscrisele la Dolhasca, nu ma mai interesau decit eleva Tamara din clasa a douasprezecea, pentru care fugisem, abandonindu-mi meseria de medic, fosta sotie, biblioteca, totul... da... nu ma mai interesau decit Tamara si... lectura... Viata intima fusese facuta praf din clipa cind, in 1975, mi se confiscasera de securitate, de la Tamara, vreo 700 de scrisori de dra-goste catre dinsa... Sufletul meu, in curul gol, devenise distractia unor necunoscuti... Cam asta-i, pe scurt... Imi puteam permite, nu?, sa-i bag in ma-sa pe viata!!! In rest e, bineinteles, orgoliu... Ca dupa aceea am mai scris e alta poveste... Oricum, am ezitat vreun sfert de veac pina sa public chestia asta... «Infernala comedie» e, in fond, un suprem elogiu!“, incheie cel autointitulat „cersetorul de cafea“. •

Poezie de studiat la ora de civica

Robert Serban, editorul acestei carti, spune ca „Emil Brumaru reuseste sa faca poezie superba, folosind fara sfiala si cuvintele tabu ale limbii romane. Iar acele cuvinte suna atit de bine in contextul pe care infernalul comediant le asaza, incit cartea ar trebui studiata in clasa a VIII-a, la ora de anatomie. Sau la cea de educatie civica. Dar pina cind programa scolara va tine cont de recomandarea noastra, a trebuit - noi respectam legea! - sa avertizam, printr-o banda rosie, imbulinata, ca minorii n-au voie sa rupa tipla de plastic ce protejeaza cartea. In plus, volumul contine si 15 scanografii (ilustratii) Serban Foarta, care sint... fierbinti tare, tare.“

Cristian Patrasconiu

Ipoteze privind poezia lui Emil Brumaru - Liviu Antonesei

ciprian porumbescu — Sun, 10 Jun 2007 18:10:29 -0000

Un autor care mă tot blochează

Mi-a plăcut, de cînd am făcut cunoştinţă cu ea, poezia lui Emil Brumaru. În acelaşi timp, îl cunosc de vreo jumătate de viaţă pe autor şi asta m-a pus mereu într-o situaţie cumva blocantă, oarecum perplexantă. Nu e tocmai obişnuit, pe la noi, să-ţi placă şi să apreciezi autori în viaţă, ba îi şi mai cunoşti pe deasupra. Aşa se face că nu am scris, pînă acum, decît două articole despre poezia sa – prima oară în 1983, la trei ani de la apariţia Dulapului îndrăgostit, cea dintîi antologie masivă a poetului, deşi punctul de plecare era chiar antologia!, de unde se vede că mi-au trebuit aproape trei ani ca să mă deblochez, a doua oară în decembrie 1988, cînd părintele tamaretelor se pregătea să devină semicentenar, chestie care avea să mi se întîmple şi mie peste un număr de ani.

Şi, ca să fiu sincer pînă la capăt, în fapt, cel de-al doilea articol îl topea, îl extindea şi îl nuanţa pe cel dintîi. Iar acum, normal, îl voi topi pe cel de-al doilea în textul de faţă, ţinînd desigur seama de noile apariţii editoriale ale poetului, că doar nu mi-am schimbat între timp părerea, nici lui nu i-au scăzut opera şi / sau vizibilitatea. Mai mult, este un autor pe val, cum se spune şi, ca unul care am crezut mereu în marele său destin poetic, sînt foarte bucuros că lucrurile stau aşa.

În ultimii ani, dimensiunile remarcabile ale acestei opere lirice au ajuns la apogeu. Au început să i se dedice volume monografice, nu doar capitole în cărţile celor mai importanţi critici, a dat la lumină o parte din poemele din fostele "carnete secrete", din care înainte de 1989 putea doar să citească altora, nu să le şi publice, iar antologia de faţă urmează alteia scoasă de editura Cartier de la Chişinău în două ediţii deja, prima în două volume, cealaltă, mai bogată, aproape o integrală lirică Brumaru, în trei. Aceste evoluţii, cum vă daţi seama, n-au contribuit la scăderea capacităţii mele de a mă bloca, ba din contra. Aşa că, atunci cînd mi s-a propus să scriu prefaţa la acest al doilea volum al ediţiei, prima mea reacţie a fost să refuz! În fond, scrisesem deja două articole, îmi dădusem obolul faţă de marele poet, mă puteam socoti absolvit. Doar că dracul nu stă liniştit! Pe de o parte, presiunile amicale ale editorilor, pe de alta, faptul că, totuşi, mie îmi plac provocările, m-au scos din blocaj. Aşa că am acceptat dar, ca să nu-mi pierd cu totul deprinderea blocajului, am terminat textul în ultima clipă!

O precizare tehnică este necesară. Acest volum cuprinde poeme din volumele / ciclurile Fluturii de pandişpan (1970), Julien Ospitalierul (1974), Gînditorul monden (1998 – 2000), precum şi ineditele din antologia din 1980, amintită deja. Ei, bine, textul meu nu se referă doar la poemele antologate în acest volum, ci la ansamblul poeziei lui Emil Brumaru. Este un eseu despre Brumaru, despre poezia acestuia, aşa cum o percep eu, pentru că sînt şi eu un cititor!, şi cum o pricep eu, după puterile mele de comprehensiune, analiză şi interpretare. Care sînt cele ale unui scriitor, nu ale unui critic literar, pentru că nici nu sînt unul, deşi, mai mult sau mai puţin impresionist, m-am pronunţat, probabil, de-a lungul timpului, asupra mai multor sute de volume de literatură.

O cosmogonie scrisă pe mantaua lui Cehov

Întreaga operă de pînă acum a lui Emil Brumaru – mult mai întinsă decît ne-am aştepta de la leneşul care se laudă poetul că ar fi! –, comentată în sute de articole şi în cărţile despre poezia contemporană ale celor mai importanţi critici de azi dar, caz foarte interesant, şi în cele ale unor autori tineri sau foarte tineri, a impus, fără urmă de îndoială, un autor de o originalitate spectaculoasă, creator al unui univers poetico-ficţional recognoscibil chiar şi doar la lectura cîtorva poezii, dacă nu cumva şi numai a cîtorva versuri. Despre Burmaru s-a scris foarte mult şi adesea exact, spunîndu-se nu puţine lucruri importante, dar – vai! – nu şi esenţialul. Vreau să spun: au fost enumerate, clasificate şi catalogate – uneori cu minuţie diabolică! – elementele alcătuitoare ale universului său liric, a fost relevată neobişnuita stăpînire a regulilor retoricii poeziei, comparabilă doar cu cea a unui Şerban Foarţă – nu degeaba aceşti doi autori pot fi socotiţi un fel de fraţi lirici! –, s-a vorbit despre convenţia naivităţii (potrivită formulă, de altfel!), despre pansenzualismul acestei poezii, despre dimensiunea sa ludică sau despre caracterul său intimist ş.a.m.d. Din păcate, aproape nimeni (deşi, de pildă, Ştefan Aug. Doinaş, în eseul pe care i-l dedică în Lectura poeziei, era foarte aproape de aşa ceva) nu s-a întrebat spre ce conduc toate acestea, care este finalitatea ultimă a unei atari anevoioase, laborioase îndeletniciri: să faci (anglo-saxonii folosesc pentru scriitor şi termenul maker, iar spaniolii el hacedor, ceea ce ar însemna, în ambele limbi, făcător, care trimite la facere, chiar la Facere, la Geneză...), deci să faci poezie de spiţa cea mai înaltă pornind de la elementele zise umile nu e deloc uşor, mai ales atunci cînd mai toţi colegii de generaţie şi, mai cu seamă, cei din generaţia anterioară lucrează pe suprafeţe enorme, la scară cosmică, alcătuind urieşeşti cosmogonii ori debile mitologii, utilizînd o recuzită ce depăşeşte constelaţiile infinite ale Universului!

Aş putea presupune că blîndul nostru autor, Îngerul Emil Brumaru, excedat cu asupra de măsură de aceste cosmogonii ale "Universului mare", de lucrul la scară macrocosmică din volumele colegilor săi, şi-a propus să schimbe perspectiva – cîştigîndu-şi o invidiabilă singularitate! – , să ne ofere – el! – o cosmogonie oarecum a rebours sau a l`envers, miniaturală, uneori microscopică, însoţită de o teogonie (şi, deci, de un panteon pe măsură): Glycera, detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (în versiune prescurtată, J. O., adică Jo, adică Jupiter!), Reparata (cea cu trei ţîţe, ca femeia matriarhatului, în binecunoscutul roman "mitologic" al lui Gunther Grass), "îngerii de catifea", Şarpele de mătase, Fiul ş.a.m.d. O cosmogonie care ne oferă un univers fără centru, o cosmogonie a unei atotîntinse provincii, cumva ca în lumea de altădată a lui Anton Pavlovici Cehov, pe care – nu-i vreun secret – Brumaru îl iubeşte fără măsură (şi bine face!) şi pe care, de cîte ori scria Roua lecturii, îl cita cu regularitatea unui metronom bine reglat. Panteonul acesta, aparent atît de disparat şi de contradictoriu, este totuşi de o stranie coerenţă, ceea ce mă duce cu gîndul la construcţiile halucinant coerente ale gnosticilor, chiar dacă aceia lucrau la nivelul Universului mare, la scară cosmică.

Nevinovata utopie

Dar şarpele (fie el şi brumarian, deci de mătase!) şi-a băgat coada în ipoteza mea exact în clipa în care mă aşteptam mai puţin: aceasta să fie, oare, finalitatea ultimă a poeziei lui Emil Brumaru? Simpla ironizare, prin pastişă/parodie, a cosmogoniilor "serioase" propuse de colegii şi vecinii săi literari? Atîtea cărţi scrise, ba chiar şi tipărite, doar pentru a servi o lecţie acestora? Cum binecunoscutul spirit ludic al autorului e evident, aş fi putut răspunde pe loc: da, asta a vrut să facă poetul şi exact asta a făcut! Doar că, rămînînd la acest răspuns, am fi sărit peste caracterul serios al jocului, semnalat de toţi teoreticienii, de la Schiller la Huizinga şi Caillois. Pentru că, citind cu atenţie cărţile acestui înger ciudat, cu vizibile semne ale căderii, citind mai ales volumele antologice ample, de la Dulapul îndrăgostit la cele scoase de Cartier, care fac o foarte atentă sistematizare a întregii opere de pînă la ele, îţi dai seama că miza e mult mai serioasă decît poate să pară la prima – şi superficiala – privire. Prea multă materie (chiar dacă, în general, "moale", "catifelată", "lichidă", "fluidă", incertă, nesigură) este aglomerată aici, în acest univers sui generis, prea multe lucruri şi fiinţe transgresînd regnurile îl populează, prea multe acuplări şi hibridări ciudate, prea pare totul ales cu infinită grijă, aglomerat cu sistemă, ordonat (în ciuda aparentei dezordini), ca să nu sesizezi straneitatea lumii lirice propuse şi să nu constaţi că rezultatul ultim al acestui efort liric gigantesc, cu atît mai gigantesc cu cît e făcut din "cele mici", este de fapt o utopie, o straniu de frumoasă utopie "pre versuri tocmită".

Din ce anume este "construită" această utopie au arătat-o alţii, chiar dacă n-au izbutit s-o definească cu exactitate, aşa încît eu mă voi limita doar să citez, în întregime, două admirabile poeme în care aceasta se relevă în două frumoase mise-en-abîme. Iată, Prezentare, prima dintre ele:

"Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
În dulci latrine cu hîrtii murdare,
În untdelemn duceam naive lupte,
Sticlele mele aveau dop de soare.

Iubeam păieanjeni fără ca să-mi pese,
Şi lîngă ziduri mirosul de var;
Pe tăvi dormeam alături de mari fese
De piersice roz-albe ce transpar.

Iar perna mea, ca laptele de moale,
Puf de cocor ce zboară-n ea avea.
Piperele cu rangurile sale
Vechi pretendent-au fost la nara mea.

Şi pentru-a-mi fi stăpînă şi regină
Peste imperiul vast de lene calmă
În faţa mea creştea ciuperca fină
Cu reverenţe şi cu spori în palmă".

Şi, iat-o, acum, şi pe cea de-a doua, Dulap:

"Dulap obscur, în tine arde-un înger
Îmbobocit pe rîşniţi de cafea
Visînd piper rotund şi zahăr cubic,
Fără să-ţi ştie taina nimenea.

Ouă adînci cu-amiezi sub coaja fină
Tu-ascunzi tăcut, miresme ce le ierţi,
Dulci farfurii cu sufletul ca roza
De parfumat lîngă mari peşti inerţi.

Dar la amurg cotloanele de umbră
Pline-s de spaima furilor gîndaci!
Unde e cheia tandră şi subţire
Spre-a rupe neputinţa-n care zaci?

Ca s-auzim cum pentru-ntîia oară
Cuţitele vorbesc de mărul acru
Şi scos suav din căni miezul de apă
Să-ţi tremure pe rafturi, dulap sacru".

Nu am citat întîmplător ultima poezie, puteam cita oricare alta, ci pentru că dulapul evocat, alături de cămară şi bucătărie, funcţionează ca veritabile imago mundi în imagistica debordantă a poeziei brumariene. Nu degeaba, prima antologie amplă a autorului se chema, de altfel, atît de straniu după logica diurnă, dar atît de natural, în conformitate cu logica poetică a lui Brumaru, Dulapul îndrăgostit.

Sigur, aş putea lua acum una din aceste poezii, aş putea-o diseca, aş putea să-i precizez "figurile", să semnalez ineditul, originalitatea, ineditul asocierilor. Şi aş face observaţii foarte corecte, de altfel, aş putea chiar poza în expert desăvîrşit al "ingineriei textuale". Dar, pe de o parte, aceste lucruri sar practic în ochi, pe de alta, nu sînt poetician sau stilistician, deci nu stilul mă interesează, ci viziunea, ceea ce mă intersează, de altfel, în primul rînd, la orice mare – ori măcar important – scriitor.

O anti-mimesis radicală şi o întîmplare sosită din memorie

Revendicîndu-se de la o viziune de factură utopică, dar şi ucronică, cum vom vedea, de bună seamă că poezia lui Emil Brumaru nu calcă deloc pe urmele mimesis-ei de tip aristotelic şi, cu atît mai puţin, pe cele ale mult mai vulgarei teorii a "reflectării" legată de realismul socialist. Este o viziune a cărei origine trebuie căutată, mai degrabă, în marile opere iniţiatice. Ea nu este cu niciun chip "reflectare" (oricîte elemente ale lumii "reale" am întîlni aici, pentru că nu elementele fac lumea, ci ele sînt aduse în lume de şi prin viziunea adoptată!). Tot ceea ce se întîmplă în această lume, în acest microcosm, de n-o fi un fel de El Aleph borgesian, nu are nimic comun cu spaţiul şi timpul "reale", cum i se părea postfaţatorului de la Dulapul îndrăgostit, dl. Alex Ştefănescu, dacă nu e cu supărare, pentru că poezia lui Brumaru nu este una mimetică, ci una utopică şi vizionară. De fapt, "toate se întîmplă" (şi se întîmplă fabulos de multe şi ciudate aventuri în această lume) în non-spaţiu şi ne-timp, deci în utopie şi ucronie, în vesela şi trista, melancolica "slavă stătătoare", despre care vorbea poetul, marele poet interbelic, din a cărui Riga Cripto şi lapona Enigel a deprins şi Emil Brumaru cîte ceva. Un pic de meşteşug, că apropierea de viziune ţine de confraternitatea spiritelor.

Îmi amintesc că în timpul unei "călătorii de documentare", de pe la începutul anilor optzeci, la o întîlnire cu cititorii de undeva din Judeţul Suceava, o spectatoare s-a arătat interesată de cele ce vrea să spună poetul în poezia Apocrifă, pe care acesta tocmai o citise, iar eu o citez:

"Timpul ceasurile-şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr-un cîine curge-o limbă.

Apoi trece-o săptămînă.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fîntînă.

Şi-n bucătăria pură
Cănile se coc şi-aşteaptă
Atîrnînd cu apa-n gură".".

Emil Brumaru, conştient de neînţelegerea uriaşă căreia îi era victimă – în fond, ascultătoarea sa voia o "traducere" în termeni realişti, mimetici, a unui text eminamente nemimetic – a răspuns rimbaldian, adică a recitit pur şi simplu poezia. Se putea însă răspunde şi aşa cum a făcut-o Mallarm� într-un interviu, la obiecţia adusă obscurităţii ce-ar bîntui poezia modernă: "Căci, dacă o persoană de inteligenţă medie şi cu o pregătire literară insuficientă, deschide din întîmplare o carte astfel făcută şi pretinde să o priceapă, e o neînţelegere la mijloc şi trebuie să repunem lucrurile la locul lor. Trebuie să existe întotdeauna enigmă în poezie şi scopul literaturii – ea nu are altele – este de a evoca obiectele". Poezia lui Emil Brumaru – în ciuda aparentei sale accesibilităţi ce se datorează prozodiei impecabile şi fascinantei, pînă la efectul unui drog, muzicalităţi – este enigmatică în cel mai înalt grad şi, tocmai de aceea, nu mă iluzionez c-aş fi reuşit să-i creionez în întregime profilul şi, tot de aceea, nenumăratele interpretări la care a fost supusă au, fiecare, partea lor de adevăr. Precum şi partea lor de aproximare, tatonare, eroare. Întotdeauna cînd avem de-a face cu o operă literară de un asemenea calibru, ceva ne scapă printre degete şi cuvinte, cu siguranţă. Şi e foarte bine aşa. E semnul cel mai sigur că nu sîntem ultimii săi cititori! Şi e limpede că nu sîntem! Pentru că o asemenea literatură, cu trecerea timpului, e menită să păţească precum vinul bun, nu îşi diminuează, ci îşi sporeşte calităţile.